Aztecii si sacrificiile umane

Toate popoarele antice aduceau sacrificii zeilor, încă din cele mai vechi timpuri. Însă la azteci, aceste ritualuri au luat proporţii extraordinare. Cronicarii spanioli care au scris despre azteci relatează, bazându-se pe spusele conchistadorilor, că poporul acesta sacrifica în fiecare an, în medie, 20.000 de vieţi omeneşti. Numai pentru a obţine ajutorul zeilor în lupta împotriva armatei de conchistadori - care număra doar 600 de soldaţi - aztecii au sacrificat 15.000 de oameni.
Sacrificiile erau practicate pentru a îmbuna zeii în diferite ocazii: o victorie militară, o sărbătoare religioasă, o înmormântare, o încoronare; existau şi sacrificii zilnice, menite să asigure continuarea mersului cosmic al lumii. Cum în fiecare noapte începea lupta soarelui împotriva lunii şi a stelelor, puterile zeului Huitzilopochtli trebuia să fie întreţinute oferindu-i-se ca hrană sânge omenesc.
Sacrificiile pot fi considerate totodată o reprezentare simbolica a luptei mitice între Huitzilopochtli şi sora sa, Coyolxauqui. În orice caz însă, cercetările arheologice au dovedit că, sub imperiul credinţelor religioase, aztecii au fost poporul care a practicat sacrificarea vieţilor omeneşti la un nivel rar întâlnit, în comparaţie cu toate culturile lumii, în toate epocile istoriei.
Pentru a obţine favoruri divine, sacrificiile luau diverse forme, fiecare asociată unui anumit zeu. Cel mai răspândit era ritualul în care victima era imobilizata şi, vie fiind, i se smulgea inima din piept. Preoţii sacrificatori, numiţi CHACHALMECAS, sfârtecau în bucăţi inima şi o consumau, iar cu sângele victimei stropeau templul şi mânjeau gurile statuilor zeului. Dacă victima acestui sacrificiu era un prizonier, trupul îi aparţinea războinicului care îl capturase. Acesta tăia corpul în bucăţi şi apoi, după ce le pregătea cu fiertură de porumb, le oferea prietenilor. Printr-un bizar proces de transfer ritual, întâlnit şi la triburile sălbatice din alte părţi ale lumii, se considera că învinsul ajunge sa facă parte din fiinţa învingătorului, şi de aceea războinicul aztec nu mânca el însuşi din carnea prizonierului sau ucis.
Zeul Xipe Totec cerea alt gen de sacrificiu, în care războinicilor prizonieri li se jupuia pielea, aceasta fiind apoi purtată de învingători, ca o haină, timp de câteva zile. Lui Tlaloc, zeul apei şi a ploii, i se ofereau ca jertfa trupuri tinere de copii.
În fiecare an, un tânăr ales ca reprezentant al zeului Tezcatlipoca primea toate onorurile cuvenite întruchipării unui zeu pe Pământ. Dar gloria sa se termina într-un fel tragic: tânărul sfârşea prin a fi sacrificat după un an, şi altul era ales pentru aceleaşi onoruri timp de un an. Victimele aduse ca jertfa lui Xiuhtecuhtli, zeul focului, erau arse pe rug. Anumite ritualuri de sacrificiu erau urmate de canibalism, care se desfăşura după reguli foarte precise: numai anumite părţi ale trupului celui ucis erau devorate.
Aceste ritualuri sângeroase şochează gândirea lumii moderne. Este greu să ne imaginam mobilurile şi felul de a gândi al aztecilor, iar sacrificiile umane ni se par sălbatice şi nejustificate. Cu toate acestea, nu trebuie să uitam ca acest popor avea un cu totul alt mod de a se raporta la lume decât noi: înfăptuind sacrificiile, ei credeau că salvează lumea în fiecare zi, aşa cum făcuse Zeul la începutul lumii. Ei chiar credeau ca vieţile omeneşti oferite zeilor făceau sa revină în fiecare zi soarele pe cer, şi în fiecare noapte aduceau luna şi stelele la locul lor.
Victimele sacrificiilor erau la fel de convinse ca şi sacrificatorii de necesitatea acestor ofrande sângeroase. Prizonierii aleşi pentru sacrificii erau numiti ”Oamenii Vulturului” sau „Fiii Soarelui”, erau trataţi cu deosebită cinste, copleşiţi cu atenţii şi îmbrăcaţi în veşminte somptuoase. Erau numeroase cazurile în care oamenii se ofereau singuri ca ofrandă zeilor.
Aztecii nu înfăptuiau sacrificiile din cruzime şi sadism, ci din credinţa – ininteligibilă pentru noi – că vieţile oferite zeilor constituiau singura modalitate de a întârzia sfârşitul lumii, de a scăpa de foamete şi molime, de a avea recolte abundente sau de a obţine victoria în războaie. Sângele, în credinţa aztecilor, avea puterea magica de a forţa destinul să se îndrepte pe calea dorită de ei.